Problemă

Problemă - o întrebare teoretică sau practică complexă care necesită studiere și rezolvare; o situație contradictorie, care se manifestă sub forma unor poziții opuse în explicarea unor fenomene, obiecte, procese și care necesită o teorie adecvată pentru rezolvarea ei; este un obstacol în calea atingerii scopului propus. O situație este numită problematică atunci când activitatea nu se mai poate realiza prin metodele acceptate anterior, iar obținerea rezultatului activității în condițiile schimbate este dificilă sau imposibilă; este o neconcordanță între starea existentă și starea necesară (țintă) a sistemului, în condițiile date ale mediului, la momentul considerat.

Situația problematică

Situația problematică:

• o anumită conjunctură reală de împrejurări, o stare de lucruri cu care cineva este nemulțumit, nesatisfăcut și pe care ar dori să o schimbe.
• conștientizarea existenței unei probleme, care apare în cursul realizării unei acțiuni practice sau teoretice, a unei sarcini, că cunoștințele însușite anterior se dovedesc insuficiente, și apariția unei nevoi subiective de noi cunoștințe, concretizată într-o activitate cognitivă orientată spre scop.

Situația problematică ca obstacol în atingerea scopului prezintă următoarele caracteristici:

• grad ridicat de incertitudine (absența sau insuficiența informațiilor)
• prezența unor contradicții evidente sau esențiale în descrierea sau evaluarea situației
• structurare slabă sau absența structurării
• absența posibilității de formalizare sau formalizare slabă a situației problematice

Probleme sistemice

Unul dintre conceptele centrale ale teoriei moderne a analizei sistemice este cel de problemă sistemică. Este imposibil să se definească cu precizie acest concept printr-o formulare exhaustivă. Cu toate acestea, generalizând experiența cercetărilor științifice, se pot identifica o serie de caracteristici care, luate împreună, permit identificarea problemelor din această clasă. Printre aceste caracteristici se numără:

• Nestructurare sau structurare slabă.
• Neformalizare sau formalizare slabă
• Contradicție
• Incertitudine
• Ambiguitate
• Neformalizare
• Complexitate

Structurizarea și formalizarea problemelor

Conceptul de grad de structurare a problemei, introdus de H. Simon și A. Newell (1958), este legat de combinarea diferită a informațiilor cantitative și calitative, obiective și subiective, care descriu problema.

Problemele bine structurate, sau bine formalizabile, admit o formulare cantitativă; dependențele lor cele mai esențiale sunt exprimate prin modele obiective și reprezentate în formă simbolică, unde simbolurile capătă valori numerice. Problemele nestructurate, sau neformalizabile, au doar descrieri calitative, verbale, bazate pe judecăți subiective ale omului; legăturile cantitative dintre cele mai importante caracteristici ale problemei lipsesc sau sunt necunoscute. O poziție intermediară o ocupă problemele slab structurate, sau slab formalizabile, care combină componente și dependențe cantitative și calitative, în care rolul predominant îl joacă aspectele slab definite și insuficient cunoscute ale problemei.

Incertitudine

Aspectul de conținut al dinamicii problemelor sistemice poate fi descris doar prin scenarii sau variante posibile de evoluție a evenimentelor, în care nu există date exhaustive cu privire la circumstanțele care însoțesc problema dată, la legăturile ei cu alte probleme și la resursele necesare pentru rezolvarea ei. Este imposibil să se anticipeze din timp toate situațiile cu care se va confrunta cercetătorul în procesul rezolvării unei probleme sistemice. Partea inițial manifestă a problemei sistemice conține doar o mică parte din volumul total de informații necesare pentru rezolvarea ei, iar restul este ascuns cercetătorului și începe să apară abia în cursul cercetării înseși. În plus, problemele sistemice se caracterizează printr-o gamă largă de modalități și procedee neevidente de rezolvare, însă setul complet al variantelor posibile nu poate fi determinat în avans.

Complexitate

Problemele sistemice vizează interesele multor discipline științifice, dar niciuna dintre ele, luată separat, nu este capabilă să propună metode eficiente de rezolvare integrală a acestora. Cauza constă în orientarea țintă relativ îngustă a disciplinelor științifice tradiționale, care își limitează în mod inițial și, cel mai important, conștient sfera de interese, deoarece se consideră că numai în acest fel pot fi obținute rezultate practice semnificative. Analiza sistemică se construiește pe o bază conceptuală diferită. Sfera intereselor științifice și practice nu trebuie să se limiteze la cadrul unei singure teorii, indiferent de forța prognostică pe care aceasta o declară. O problemă sistemică poate fi rezolvată eficient doar dacă se atrage un complex de metode și cunoștințe științifice, adecvat ca nivel de complexitate, care să acopere prin posibilitățile sale cognitive întreaga diversitate a aspectelor și manifestărilor obiectului cercetat.

Cunoștințele și metodele diferitelor științe nu pot deveni un complex de la sine. Este necesar un mecanism de sistem, capabil să gestioneze componentele sale individuale, să coreleze rezultatele parțiale ale cercetărilor și să concentreze eforturile pe direcțiile cele mai importante. Îndeplinirea funcțiilor unui astfel de mecanism constituie destinația principală a analizei sistemice.

Multidimensionalitate

Problemele sistemice vizează o multitudine de aspecte eterogene ale substanței în care apar și se dezvoltă, iar între aceste aspecte există relații de influență reciprocă. Încercările de a simplifica problema prin excluderea așa-numitelor aspecte „nesemnificative" pot conduce la erori. În același timp, tendința de a lua în considerare toate aspectele în totalitate duce la faptul că problema devine de nesuprins și practic irezolvabilă. În spațiul parametrilor oricărei probleme sistemice există o zonă de compromis, a cărei căutare constituie una dintre cele mai importante sarcini pragmatice ale analizei sistemice.

Vezi și

• Teoria deciziei
• Risc